însă aici în lumea celor mai bogate flori, fantastic amestecate de-asupra fărâmăturilor mărunte de piatră sură. Nicio apă nu se vede, fie măcar un izvor sărind din treaptă în treaptă. Numai ploile Oceanului, a căror apă scânteie supt arbori, țin această vegetație vioaie și proaspătă. Sânt părți care par inundata supt nourii din nou strânși la un loc.
Bemposta. Enorm deposit de plută, dejgliiocală numai, legată în pachete, gata de drum. Oameni cu pălării de muntean lucrează de zor la ele. Foarte puține femei, afară de cele întrebuințate la căile ferate. Doar vreo bunicuță cu pălăria de duhovnic iesuit strecurându-se pe cărări în volanul rochiilor ei de coloare închisă.
Intăiul coș de fabrică, și un grup industrial împrejur. Nu departe însă, fa râuleț, rufe și spălătorese fac pe frageda iarbă verde un tablou rustic în alb și roz care strămută în lumea eclogelor. De cealaltă parte alt coș înalt răsuflă un greoiu fum alb ce se lasă spre pământ. Casa are un caracter de duzină fără amintiri și fără cochetărie. Numai lângă gară frumoasa clădire capricioasă, sprince-nată. E primul centru în adevăr mare, Abrantes, care amintește pe ducesa scriitoare de memorii îii era napoleoniană. O femeie ciudată în tartanui verde are, cu tăietura ochilor, lunga față arămie și părul foarte negru, strâns lipit pe tâmple, ca un aier de Extrem Orient. Clădiri fără caracter încunună dealul înalt de-asupra râului adânc, largul Tajo venind de la Toledo visigotică, liniștit, galben-verzuiu, abia mișcând din unda leneșă supt dealurile plantate cu palizi măslini. O luntre cârligată desfășură aripa-i roșie, și roșie-aprins e și cârpa în care se înfășoară, pe mal, femeia care cu secerea taie înalta
