dârze, stejari mărunți torturați și pe alocuri largi pajiști de mărunte flori albe. Pietre și măslini cu frunza fină supt cerul din nou zburlit a ploaie. Pe drumul pietros coboară solemn cară de formă arhaică trase de ieratici boi roșii. Unde înverzește câmpul, piersicul în floare zimbește.
Un despoblado de stânci sure, sălbatec rostogolite, cu pâlcuri de flori albe, înseamnâ hotarul prin pustiu între cele două țeri. Locuitori nu se văd. Doar o femeie legală la cap ca lelițele noastre caută buruieni în șanțul din margine. Portugalia nu-și arată încă fața în această pitorească pustietate, prin care rătăcesc numai vacile roșii păscând aspra iarbă rară. Puținele sumbre cuiburi omenești nu se deosebesc de cele de pănă acum și nici fermele roșii și albe, Această țarft. n’a venit din munte la șes, ci e o coastă care înaintând s’a închis în munte.
Cea d’intăiu stație, a vămii (nume și engles), în arabă: Alfandega, e foarte cochetă: toată văruită, cu ornamente de azulejos verzi. Coloane de piatră frumos sculptate. Bolți ca de vechiu palat gotic. Pe o bancă ale carii săpături, de caracter popular, samănă cu ale noastre, doi copii bruni, cu fața rotundă, privesc foarte serios la tretnul care sosește.
Deocamdată, omul cu șapcă înaltă de la „Alfandega” ni pândește bagajele, cu tot pașaportul diplomatic. Pare a se teme de o fraudă importantă în curs de execuție. Amabil, funcționarul îl înlătură.
Armata portughesă. Reproduce tipul cunoscut engles: șapcă lată ca la aviația noastră, cu două săbii de argint încrucișate, tunică și pantaloni bufanți, cenușii, guler roșu cu lampasuri de aur, multe bran-deburguri roș și aur; gradul arătat și cu dungi de aur la mânecă. Un fel de gărzi vamali cu mantaua
