San Vincente. De-asupra fermei, un porumbel umflat în pene supraveghiază. Alții se rotesc de-asupra acoperișului. Doi țerani, suiți pe același cal, pornesc la drum. Vite grase, puternice, cu coarnele vânjos arcuite, privesc din marii ochi negri. Putem privi cât voim. Trenul merge destul de comod pentru aceasta. „O linie puțin cercetată”, spune conductorul. Iberia mediteraneană nu se leagă esențial cu Iberia atlantică, liasa poate fi aceiași, altele sânt orizonturile. Și, în fisionomia pe căre o ieau țerile, ceia ce hotărăște sânt orizonturile-
Pământul, tot mai lipsit de rostogolirea pietrelor, se ară cu caii și cu boii, câte patru, pe coastele în fundul cărora un râu spumegând își sfarma undele de colții stâncii.
Tot mai dese informele clădării de piatră nevăruită cu pălăriile de țiglă roșie. De lespezi se prinde cactusul gros, cu frunzele groase și largi. La cantoane se expun străchini largi cu desemnuri simplu slilisate ca ale noastre, ulcioare de formă renană. Drumuri albe taie, în sfârșit, peisagiul roșu și verde.
Stația de graniță. Valencia de Alcantara. De o parte stația-și afișează firmele, nu în două limbi, ci în patru, englezește și franțuzește („change de monnais et billets”; de refăcut la altă zugrăveală). Noua uniformă a vameșilor portughesi cu înselături de aur la guler. De alta elegantul tren mărunt al Spaniolilor, cu vagoanele proaspete roșii adânc, purtând o admirabilă marcă a țerii.
La doi pași de stație fabrica de superfosfați, pentru îngrășăminte, a „Unniunii Fabril”. Produsele ci vor fi permițând bogata vegetație de legume care, în țerna de sânge, se scărițează de-a lungul coastei ce coboară prăpăstios. Apoi iar câmpul cu tufișuri
