II. Spre Lisabona
<poem> Pustiu curat, eu pietre 'ntre stejari De plută chinuiți și despoiați. Ici-colo doar o trâmbă de fânaț. Colibe sânt cât omu 'n ele, mari.
Prin șanțuri numai, cresc semănături, Femei culeg ce iarbă date Sfântul: Abia 'n deșert li mai auzi cuvântul In pacea tristă a rarelor păduri. Ce-ar fi—mă’ntreb privind-o câte-odată, Din toată țara asta de granit Fără de mersu-ți bleg dar socotit, O măgăruș, făptură calomniată. </poem?
Ziua ne găsește departe către hotarul de Vest. Dealuri de țernă roșă răscolită, care chiftește de apa, se desfășură într’un larg amfiteatru. Prin contrast, depărtările umede par de un albastru adânc. Alături stejarul-plută mănâncă dealul și la picioarele lui iarba, acum înaltă, mătăsoasă, se încovoaie la suflul dimineței. Frumoase sămănături de grâu în șiruri, foarte înaintate. Piatra sură, roșie iese la iveală însă în păreți întregi ori în fărâmături risipite, printre care se strecoară țepoase tufișuri, pe când alături chiar toată întinderea e proaspăt verde și câte un mănunchiu de flori rose se ridică timid. Case albe, galbene, cu coperișuri roșii, flancate une ori de turnulețe crenelate, arată, în acest despoblado, vre-o fermă, și din cantoanele căii ferate pe fundul vetrei roșii de foc se desfac copiii mulți, pe jumătate goi,
