După cum popa mergea totdeauna mînă în mînă cu feudalul, tot astfel și socialismul popesc merge alături de socialismul feudal.
Nimic mai ușor decît a da o spoială socialistă ascetismului creștin. Oare creștinismul n-a tunat și fulgerat și el împotriva proprietății private, a căsătoriei și a statului? Oare nu a propovăduit el în locul acestora caritatea și cerșetoria, celibatul și înăbușirea patimilor trupești, viața de chilie și biserica? Socialismul creștin[1] nu-i decît aghiasma cu care popa sfințește necazul aristocratului.
Aristocrația feudală nu este singura clasă care a fost răsturnată de burghezie și ale cărei condiții de viață s-au atrofiat și au pierit cu încetul în societatea burgheză modernă. Târgoveții din evul mediu și mica țărănime au fost precursorii burgheziei moderne. În țările mai puțin dezvoltate din punct de vedere industrial și comercial, această clasă continuă să vegeteze alături de burghezia în ascensiune.
În țările în care s-a dezvoltat civilizația modernă s-a format o nouă mică burghezie, care, fluctuînd intre proletariat și burghezie ca parte întregitoare a societății burgheze, se formează mereu din nou și ai cărei membri sînt însă mereu azvârliți de concurență în rîndurile proletariatului; mai mult, pe măsură ce se dezvoltă marea industrie, ei văd apropiindu-se momentul cînd vor dispărea cu desăvîrșire ca parte independentă a societății moderne și vor fi înlocuiți, în comerț, în manufactură și în agricultură, cu supraveghetori și servitori.
În țări ca Franța, în care clasa țărănească alcătuiește mai mult de jumătate din populație, era firesc ca critica pe care
- ↑ În edițiile din 1872, 1883 și 1890 a apărut „creștin”; în edițiile din 1848 a apărut „sfînt”. — Nota Red.
