III
Literatura socialistă și comunistă
1. Socialismul reacționar
a) Socialismul feudal
Aristocrația franceză și cea engleză erau chemate, prin poziția lor istorică, să scrie pamflete împotriva societății moderne burgheze. În revoluția franceză din iulie 1830 și în mișcarea engleză pentru reformă, ea fusese din nou învinsă de parvenitul detestat. De o luptă politică serioasă nici nu mai putea fi vorba. Aristocrației nu-i rămînea decît lupta literară. Dar chiar în domeniul literaturii vechea frazeologie de pe timpul restaurației[1] devenise imposibilă. Pentru a-și cîștiga simpatii, aristocrația trebuia să-și dea aerul că trece cu vederea interesele ci și că-și formulează actul de acuzare împotriva burgheziei numai în interesul clasei muncitoare exploatate. Ea își procura astfel o satisfacție în a cînta cuplete satirice la adresa noului ei stăpîn și în a-i șopti la ureche proorociri mai mult sau mai puțin sinistre.
În felul acesta a luat naștere socialismul feudal, amestec de tînguială și de batjocură, de ecou al trecutului și de amenințare a viitorului, care nimerea uneori burghezia drept în inimă prin critica sa amară, spirituală și distrugătoare, dar care făcea întotdeauna o impresie comică prin absoluta-i incapacitate de a înțelege mersul istoriei moderne.
- ↑ Este vorba nu de restaurația engleză din anii 1660—1659, ci de restaurația franceză din 1814—1830. (Nota lui Engels la ediția engleză din 1888.)
