într-o luptă națională, într-o luptă de clasă. Orice luptă de clasă este însă o luptă politică. Iar unirea, pentru înfăptuirea căreia cetățenii din evul mediu, cu drumurile lor vicinale, au avut nevoie de veacuri, este realizată de proletarii moderni, datorită drumului de fier, în cîțiva ani.
Această organizare a proletarilor în clasă și, prin aceasta, în partid politic, este sfărîmată din nou în fiecare moment de concurența dintre muncitorii înșiși. Ea renaște însă tot mai viguroasă, tot mai închegată, mai puternică. Folosind dezbinările din sînul burgheziei, ea îi smulge acesteia, sub formă de legi, recunoașterea unora din interesele muncitorești. De exemplu, legea cu privire la ziua de muncă de zece ore în Anglia.
În genere ciocnirile din sînul vechii societăți grăbesc, în multe privințe, dezvoltarea proletariatului. Burghezia se găsește într-o luptă neîncetată: la început împotriva aristocrației; mai tîrziu împotriva acelor părți ale burgheziei însăși ale căror interese vin în contradicție cu progresul industriei; întotdeauna împotriva burgheziei tuturor țărilor străine. În toate aceste lupte ea se vede silită să facă apel la proletariat, să recurgă la ajutorul lui și să-l atragă astfel în mișcarea politică. Ea însăși pune, așadar, la dispoziția proletariatului propriile ei elemente de cultură[1], adică arme împotriva ei însăși.
Apoi, după cum am văzut, prin progresul industriei, părți întregi din clasa dominantă sînt aruncate în rîndurile proletariatului sau cel puțin sînt amenințate în condițiile lor de existență. Și acestea aduc proletariatului numeroase elemente de cultură[2].
În sfîrșit, atunci cînd lupta de clasă se apropie de deznodămînt, procesul de descompunere înăuntrul clasei domi-
