anarhiști. Pentru, victoria finală a principiilor enunțate în „Manifest”, Marx se bizuia exclusiv pe dezvoltarea intelectuală a clasei muncitoare, care trebuia să rezulte neapărat din comunitatea de acțiune și din discuție. Evenimentele și peripețiile luptei împotriva capitalului, înfrîngerile mai mult încă decît succesele, nu puteau să nu convingă pe luptători de insuficiența panaceelor de pînă atunci, deschizîndu-le mințile pentru o înțelegere adîncă a adevăratelor condiții ale emancipării muncitorilor. Și Marx a avut dreptate. Clasa muncitoare din 1874, în momentul dizolvării Internaționalei, era cu totul alta decît cea din 1864, în momentul înființării Internaționalei. Proudhonismul în țările latine și lassalleanismul specific în Germania erau pe cale de a pieri, ba chiar și ultraconservatoarele trade-unionuri engleze din acea vreme se apropiau din ce în ce mai mult de momentul cînd, în 1887, președintele congresului lor din Swansea putu să declare în numele lor: „Socialismul continental nu ne mai înspăimintă”. Dar, în 1887, socialismul continental aproape că nu mai era altceva decît teoria enunțată în „Manifest”. Și astfel, istoria „Manifestului” oglindește într-o anumită măsură istoria mișcării muncitorești moderne de la 1848 încoace. In momentul de față el este, fără îndoială, opera cea mai răspîndită, cea mai internațională din întreaga literatură socialistă; el este programul comun al multor milioane de muncitori din toate țările — din Siberia pînă în California.
Totuși, în momentul apariției nu l-am fi putut numi un manifest socialist. Prin socialiști se înțelegea în 1847 două feluri de oameni. Pe de o parte, adepții diferitelor sisteme utopice, mai cu seamă oweniștii în Anglia și fourieriștii în Franța, care de pe atunci ajunseseră și unii și alții să fie simple secte pe cale de dispariție. Pe de altă parte, șarlatanii sociali de toate soiurile, care voiau să înlăture relele sociale prin diversele lor panacee și prin tot felul de cîrpeli, fără a vătăma cîtuși de puțin capitalul și profitul. In
