încă deplina lor justețe. Pe ici, pe colo ar fi cîte ceva de îndreptat. Aplicarea practică a acestor principii va depinde, după cum spune „Manifestul” însuși, pretutindeni și întotdeauna de împrejurările istorice date, de aceea nici nu se acordă măsurilor revoluționare propuse la sfîrșitul capitolului al II-lea o importanță de sine stătătoare. Astăzi, acest pasaj ar suna în multe privințe altfel. Față de dezvoltarea formidabilă a marii industrii în ultimii douăzeci și cinci de ani, cît și față de progresul realizat o dată cu aceasta pe tărîmul organizării în partid a clasei muncitoare, față de experiența practică mai întîi a revoluției din februarie și mai ales a Comunei din Paris, unde proletariatul a deținut pentru prima oară puterea politică, timp de două luni, — programul acesta este pe alocuri învechit. Comuna a dovedit îndeosebi că „clasa muncitoare nu poate să ia pur și simplu în stăpînire mașina de stat așa cum este și să o pună în funcțiune pentru propriile sale scopuri” (vezi „Războiul civil din Franța, Adresa Consiliului General al Asociației Internaționale a Muncitorilor”, ediția germană, pag. 19, în care această idee este dezvoltată mai pe larg). Apoi, este de la sine înțeles că critica făcută literaturii socialiste este incompletă, întrucît ea merge numai pînă la 1847; la fel și observațiile în legătură cu poziția comuniștilor față de diferitele partide de opoziție din diferite țări (capitolul al IV-lea), deși și astăzi juste în liniile lor fundamentale, sînt totuși învechite în ceea ce privește amănunțele, pentru simplul fapt că situația politică s-a schimbat cu desăvîrșire și că dezvoltarea istorică a măturat majoritatea partidelor enumerate acolo.
„Manifestul” este însă un document istoric pe care noi considerăm că nu mai avem dreptul să-l schimbăm. O viitoare ediție va apare poate însoțită de o introducere care să cuprindă intervalul dintre 1847 și pînă azi; ediția de față a venit prea pe neașteptate pentru noi, pentru ca să mai avem răgazul s-o facem.
