53
«De păscut, îmi pasc eu bine caprele. Niciodată nu s’a plâns vreun vecin că i-ar fi păscut capra mea grădina sau că i-ar fi rupt mugurii din vie. Ăștia-s niște vânători răi și au câini nărăviți, cari aleargă mult și latră groaznic. Ei, ca lupii mi-au alungat caprele de pe coaste și de pe câmp, spre Mare. Se plâng c’au ros caprele lozia? Păi, de unde-aveau să găsească ele iarbă, trifoiu ori cimbru în nisip?
Dac’a pierit corabia luată de vânt și de valuri, aceasta-i din pricina furtunii, nu a caprelor. Erau haine și bani într’însa? Dar care-i prostul să creadă că o corabie plină cu atâtea scumpeturi a fost legată numai c’o lozie?»
XVII. La aceste vorbe Daphnis izbucnì în plâns și înduioșă pe săteni așa de mult, încât Philetas judecătorul jură pe Pan și pe Nymphe că nici Daphnis, nici caprele nu erau de vină, ci numai Marea și vântul și nu el aveà să le judece.
Philetas, însă, nu puteà să’mpace cu atât pe cei din Methymne, căci ei, cuprinși de furie, se repeziră din nou la Daphnis, voind să-l lege. Dar și sătenii, scoși din sărite, se năpustesc la ei ca un stol de gaițe și de sturzi, smulg, într’o clipă, din mânile lor pe Daphnis, care se luptà și el cât putea, îi pun repede pe fugă cu lovituri de ciomege și nu s’au oprit până ce nu i-au alungat dincolo de ogoarele lor.
