lup. Nu numai că nu s’au supărat, ci l-au mângâiat și l-au petrecut de mână până la un loc.
XXII. După ce Dorcon se văzù scăpat dintr’o așà mare primejdie, — smuls din gura câinilor, cum s’ar zice, nu dintr’a lupului, — începù să-și îngrijească rănile.
Daphnis și Chloe însă s’au ostenit până ’n noapte cu adunatul caprelor și-al oilor. Acestea, îngrozite de pielea lupului și înspăimântate de lătratul câinilor, se suiseră, unele pe stânci iar altele o luaseră la fugă, până la țărmul mării, deșì, dealtfel, erau învățate s’asculte de vorbă, să vie cu plăcere la cântecul fluierului și să se adune la o bătaie din palme.
Atunci, însă, de spaimă, uitaseră totul și numai cu greu le-au dus la strungă, ținându-se pe urma lor, ca după iepuri.
In sfârșit, în noaptea aceea, au dormit și ei un somn adânc și oboseala i-a lecuit de chinurile dragostei.
Dar, cum se făcu ziuă, fură din nou cuprinși de-aceleași simțiri: bucurie când se vedeau, întristare când se depărtau. Doreau ceva și nu știau ce. Numai una știau bine: că lui îi furase mințile un sărut, iar ei, trupul gol dela scăldat.
XXIII. Pe lângă aceasta, îi mai aprindeà și căldura verii.
Primăvara erà pe sfârșite, începeà vara și toate erau în floare: pomii plini de fructe, câmpiile acoperite cu semănături.
