111
XXII. Nu isprăvise bine vorba, și Dionysofanes sărută cu lacrămi de mare bucurie semnele de recunoaștere, iar Astylos, înțelegând că Daphnis i-i frate, lepădă haina de pe dânsul și alergă în grădină ca să-l sărute el, cel dintâi. Daphnis, când îl văzù venind în goana mare, cu o mulțime alții și strigând: «Daphnis!»… socotì că vin ca să-l prindă. Iși aruncă atunci gluga și fluierul și o luă la fugă înspre Mare, cu gândul să-și dea drumul din vârful unei stânci. Și, lucru ciudat, poate că Daphnis abià găsit, s’ar fi prăpădit, dacă Astylos nu l-ar fi înțeles și nu l-ar fi strigat din nou: «Stăi, Daphnis, nu-ți fie teamă, eu sunt fratele tău, și stăpânii de până acum îți sunt părinți! Lamon ne-a vorbit de capră și ne-a arătat semnele. Intoarce-te și vezi cum sunt toți bucuroși și cum râd! Dar, sărută-mă pe mine mai întâi! Jur pe Nymphe, că nu-ți spun minciuni».
XXIII. Numai după ce auzì jurământul lui, Daphnis se oprì de-l așteptă pe Astylos, care venià în goană și, când fu aproape, îl sărută. In timp ce-l sărutà, îi ajunse din urmă mulțimea de slujitori și slujitoare, ba chiar tatăl său cu mamă-sa. Toți îl îmbrățișau și-l sărutau, plângând de bucurie. Daphnis înaintea tuturor, îmbrățișă cu iubire pe tată-său și mamă-sa, îi strângeà la piept ca și cum i-ar fi cunoscut de multă vreme și nu mai voià să se smulgă din brațele lor, așà de repede se descopere înrudirea de sânge! In clipa
