106
mare nădejde că va căpătà dela stăpân învoirea căsătoriei. Pe de altă parte, Gnathon se aprinsese și mai tare, după cele văzute la turmă, și i-se părea că nu mai poate trăì fără Daphnis. Deaceea îl pândì pe Astylos când se plimbà prin grădină, îl duse în templul lui Dionysos și începù să-i sărute mâinile și picioarele. Și când Astylos îl întrebă pentru ce toate astea și-l făcù să-i spună, jurându-i că-l va ajutà: — «S’a sfârșit cu Gnathon al tău, stăpâne, îi zise el. Eu, care până acum nu prețuiam decât masa ta; care, mai înainte, jurasem că nu-i nimic mai plăcut decât un vin vechiu; care țineam mai mult la bucătarii tăi, decât la tinerii cei mai frumoși din Mytilene, acum nu mai văd frumos în lume decât pe Daphnis. Mâncărurile alese nu le mai gust, deșì’n fiecare zi se pregătesc atâtea: carne, pește și plăcinte unse cu miere. Aș vrea să fiu mai bine capră, să pasc iarbă și frunză, ascultând naiul lui Daphnis și să fiu păzit de dânsul. Scapă-l pe Gnathon al tău și vindecă-i dragostea nelecuită! Iar de nu, îți jur pe zeul meu, că voiu pune mâna pe cuțit, și după ce îmi voiu fi umplut pântecele cu mâncare, mă voiu ucide dinaintea ușii lui Daphnis. Tu n’ai să mai ai cui spune atunci: «Micul meu Gnathon, cum mă alinți câteodată».
XVII. Tânărul Astylos, bun la suflet, care știà ce-i chinul dragostei, nu-l mai răbdă inima să-l
