100
sgomot; se gândì atunci mai bine să rupă florile.
Așteptă deci să se facă noapte, sărì gardul și pe unele flori le smulse din rădăcină, pe altele le rupse sau le călcă în picioare ca un porc. Apoi se făcù nevăzut. A doua zi, Lamon se duse’n grădină, chipurile să ude florile cu apa dela izvor. Dar când văzù tot locul pustiit și înțelese că-i faptă de dușman, nu de hoț, începù să-și sfâșie cămașa de pe dânsul și să cheme ’ntr’ajutor pe zei, în gura mare, încât Myrtale lăsă ce-aveà în mână, iar Daphnis părăsì caprele și amândoi alergară la el. Și cum deteră cu ochii de batjocură, au început să strige și să plângă cu lacrămi, căci li-se rupeà inima după flori.
VIII. Acum, florile ca florile, dar ei plângeau mai mult de frica stăpânului. Totuș, un străin de-ar fi venit, și ar fi plâns, căci tot locul erà despoiat de podoabăă, de nu mai rămăsese decât pământul gol. Iar care din flori scăpaseră de urgie, străluceau încă și erau tot frumoase deșì zăceau la pământ. Albinele sburau dintr’una într’alta și bâzâitul lor necontenit păreà un bocet, pe când Lamon, covârșit de durere, izbucni astfel: «O, trandafirii mei, cum mi i-a rupt, toporașii mei, cum mi-s călcați în picioare! Vai de zambilele și narcișii mei, pe care un om hàin i-a smuls din rădăcină! Are să vie primăvara și ele n’au să mai dea frunze, se va face vară și ele n’au să mai în-
