Pagină:Ion Luca Caragiale - Opere. Volumul 3 - Reminiscențe și notițe critice.djvu/48

A venit într-o duminică Aghiuță la Dumnezeu, și zice:
– Doamne! ce tot îți mai bați capul cu oamenii ăștia?... Nu-i vezi sfinția ta, ce secături sunt?... Dă-mi-i mie odată și te mântuie de ei! Păcat de grija sfinției tale: sunt răi și proști!
Da Dumnezeu - nu prea avea chef de vorbă în ziua aia - zice răstit:
– Piei d-aici, negrule și hainule, că nu voi s-ascult astăzi duminică așa vorbe de pâră...
– Doamne...
– Cum au să fie proști, bre! dacă i-am facut eu întocmai după chipul și asemănarea mea?! ai?
– I-ai făcut după chip, dar i-ai greșit la cap, să nu fie cu supărare sfinției tale.
– Taci, și piei, pesimistule! zise Dumnezeu foarte aspru, să nu mă necăjesc!... Ce-mi umbli cu minciuni și cu ponigreli și cu iscodiri de-ale tale?... Cum sunt proști?... eu nu-i văz proști!
– Ei! sfinția ta, zise Aghiuță, nu-i vezi, că nici nu prea umbli de la o vreme pe la ei, de când ai pățit-o - adică să mă ierte sfinția ta că-ndrăznesc - cu istoria, de... când te-au necinstit, fie cinstită fața sfinției tale...
– Care istorie, bre? întrebă Dumnezeu încruntat, făcându-se că nu ține minte - ori, mai știu ce? poate că și uitase, că, la Dumnezeu, ce nu se poate?
– Ei care istorie?... cu ăi doi tâlhari... la mijloc... pe Golgota, de...
– Bine,