aminte cu dor și cu obidă de ea, ș-așa s-a gândit de adânc la dânsa, că numai iacăt-o înaintea lui, tot așa de blândă și de tristă ca ș-odinioară, tot așa de tânără și de frumoasă de parcă nu trecuseră valurile vremii și peste ea ca peste toată lumea.
"Te gândeai la mine?
– Da maică, mă gândeam la sfinția ta, că tare mi-e sufletul acrit și m-am săturat să mă chinuiesc atâtea ceasuri pe zi și să nu mă procopsesc toată viața... ș-mi dam cu socoteala că sfinția ta trebuie să ai trecere în lumea asta..."
Da, maica stariță zâmbi cu mâhnire și-i tăie vorba cu bunătate:
"În lumea asta?… nu prea am trecere de la o vreme.
– Și de aia vream să te rog, zice lucrătorul, să-mi faci și mie rost de vrun noroc mai bun.
– Să vedem... să mă rog poate de fiu-meu.
– Da ce e fiul sfinției tale?... are vreo putere?
– Apoi de! eu așa gândesc... Da ce ai vrea tu?
– Știu eu? aș vrea să nu mai lucrez așa de mult pentru atât de puțin câștig.
– Bine, zise maica starița... Atuncea, dacă-i așa, o să mă rog de fiu-meu să te norocească".
Și râdică ochii ei sfinți și dulci cum îi cerul senin, în sus și zise:
"Fiul meu, fiul meu! fă-mi pe gând și dă omului ăstuia necăjit, că e omul nostru, ce mă rog eu: scutește-l de atâta oboseală, și dă-i și lui un dar: pentru fiece bârfire ce-a trecut pân degetele și pân vingălacul lui câte trei parale, două pentru fiece minciună și câte o para pentru fiecare două nerozii.
– Aoleu! maică, zice culegătorul, iar cu paraua? văz eu că tot nepricopsit o să rămâi.
– Taci tu, răspunse ea, și aibi credință - vorba fii-meu: credința ta te va mântui... Noapte bună!
– Noapte bună, maică"
Și s-a dus maica starița.
– Lucrătorul a pornit și el spre casă. Când să intre... ce să vază?... Nevastă-sa - că uitasem să vă spui, de graba
