ca să-și facă un prag uniform la o sărmană colibă... Dar astea toate sunt elementele oarbe ale naturii, mișcate de sus fără conștiință, de jos de o conștiință din cale-afară obtuză ori smintită... Însă a ciunti cu conștiința limpedeși cu sînge rece o operă de artă?... Și de asta e vorba aici.
Care artist, care amator, care om de bun-simț și de treabă ar îndrăzni să ia un penel și să îndrepteze o trăsătură măcar a lui Rafael, să prefacă numai o măsură a lui Beethoven, ori să potrivească coapsa lui Apolon sau șoldul unei Venere după personala lui judecată și după pornirea gustului său actual? Lucrarea ce un mare artist ca Eminescu o lasă este, cu toate calitățile și defectele ei, ceva sfînt, fiindcă-n ea se întrupează pipăit, și pentru o viață mai durabilă chiar decît a neamului său întreg, gîndiri și simțiri de veacuri ale acestuia, și de aceea, fără teamă de exagerare, s-a putut zice că o așa lucrare este patrimoniul întregii omeniri, nu numai a unui neam.
Și așadar, a pune mîna fără sfială pe o asemenea lucrare cu calități eterne și a cuteza s-o potrivești sau s-o mai cioplești, după trecătorul tău gust și cu competența ta discutabilă — discutabilă pentru că e negativă față cu realitatea evidentă și palpabilă a monumentului ce-l judeci, discutabilă fie ea cît de autorizată în părerea-ți proprie și a cîtorva clienți — va să zică, a mutila lucrarea de artă pentru restul fără capăt cunoscut al lumii și vremii este a te face vinovat de o faptă reprobabilă, este, cu un cuvînt, o profanare... Iar de profanare nu e capabil decît un om fără imimă și cu spiritul îngust, un om care niciodată nu se poate uita pe sine, care nu poate avea nici o ridicare de suflet pe dasupra egoismului strîmt, nici o emoție... cum să zic? impersonală — ca să întrebuințez și eu niște platitudini platonice scoase de curînd iar la modă — nici un fel de respect chiar cînd se află în fața lucrurilor sfinte... fiindcă n-are, fiindcă nu poate avea nimic sfînt pe lume.
Veacul acesta care se stinge a inaugurat spre onoarea lui școala așa-numitului spirit de examen, pentru a putea măsura cît mai exact încrederea ce trebuie să afle urmașii în afirmările străbunilor; jurare in verba magistri[1] este
- ↑ Adagiu latinesc scolstic, cu înțelesul literal: a jura în adevărul celor spuse de magistru (ca înaintea unei afirmări sacrosancte)