damă caută un cavaler. Până să se explice bărbierul, dama stingheră îl ia drept un nobil și-l trage în dans. Dansând, omul vede vis-à-vis în baroana, pe cine? pe trădătoarea lui, pe fugara Fifina.
L-am văzut. Omul acela pe care, cu câteva minute înainte, îl lăsasem într-o stare atât de nenorocită, neputându-se ține pe picioare, a intrat ca o sfârlează în scenă. Până la intrarea lui, toți actorii jucau cu o vervă neobicinuită. Cum a intrat frizerul și s-a aruncat în dans, temperatura s-a ridicat de zece ori mai sus. La solo de cavaler, când, între două entrechats, se face recunoașterea, Millo s-a întrecut pe el însuși. Când a ieșit din scenă, se înțelege au trebuit să-l ia pe brațe ca să-l ducă în cabină; dar nu e mai puțin adevărat că în a doua piesă într-un act, în care Millo nu juca, toți aveau aerul mai moleșit decât varza acră uitată-n ploaie.
Asta e în teatru primejdia distanțării covârșitoare. Ce primejdie! pe de o parte; dar pe de alta, ce noroc! Numai unul care distanțează astfel poate marca o epocă.
Termin aducându-mi aminte de ce spuneam mai sus: Brezeanu este un Drăgulici, e un Iulian, un Mateescu. Ar putea fi un Millo — dacă...
Dacă direcția teatrului va înțelege că în fața unei așa valori individuale trebue deschis un câmp cât mai larg, și dacă va fi secundat de către camarazii săi cu dragostea ce trebue s-o inspire sufletelor alese superioritatea talentului — atunci Brezeanu va fi fost, cândva, una dintre personalitățile cele mai strălucite ale artei la noi, un spirit dintre acele ce pot evoca o epocă de literatură dramatică națională, un artist care va fi făcut onoarea scenei române cât va fi fost vremea lui.
