Pagină:Ion Luca Caragiale - Opere. Volumul 3 - Reminiscențe și notițe critice.djvu/20

Această pagină nu a fost verificată

„Boala îndelungată de care am suferit m-a împiedicat de la ținerea unei corespondențe regulate. Acum, fiind întrucîtva mai restabilit, vin a vă ruga să v-aduceți aminte de mine, de lipsa aproape absolută în care mă aflu. Dacă vă este cu putință a-mi veni în ajutor, vă rog a o face cît de curînd, căci cea mai mare mizerie mă amenință..."

Trist document!

După destulă vreme de mizerie, a venit recidiva și apoi, din fericire, moartea.

Moartea — ea a desăvîrșit opera nebuniei. Crierul care a gîndit despre soarta omului de geniu —

„Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormîntare,
Splendid ca o ironie, cu priviri nepasătoare;
Iar dasupra tuturora va vorbi un mititel,
Nu slăvindu-te pe tine, lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră...”

— n-a apucat încă să putrezească bine, și ce de asociații și de comitete care să-i garanteze trecerea la posteritate! ce zgomot! ce popularitate! ce de „mititei”!

Dar nu e meritată popularitatea aceasta? se va zice.

—Ba da.

—Dar nu era în adevăr un om de geniu?

—Nu mai încape vorbă.

—Dar nu se cade să ridicăm statuie la asemenea oameni?

—Negreșit... Însă...

Ieri d-abia îl cunoșteau și-l aprețiau cîțiva prieteni de aproape, și astăzi e un nume la modă, universal cunoscut; ieri d-abia avea ce mînca, „în lipsă aproape absolută de subsistență, amenințat de cea mai mare mizerie”, și astăzi se mănîncă mulți bani — direct, cu opera lui, indirect, sub pretextul numelui lui; ieri, d-abia haine și hrană, astăzi, statuie și monumente de bronz, de marmură, de... hîrtie velină — mai știu eu de ce!

Atît de desăvîrșită necunoaștere și părăsire în viață, ș-apoi, într-o clipă, atîta zgomot, atîta solicitudine și închinăciune după moarte!

Apoi nu-i aceasta o crudă ironie?