Pagină:Ion Luca Caragiale - Opere. Volumul 3 - Reminiscențe și notițe critice.djvu/171

Această pagină nu a fost verificată

De câte ori auz zgomote de război, îmi amintesc cu pietate și cu mândrie de acum atâția ani trecuți, când eram unul dintre aprigii apărători ai Independenții. Pe vremea ultimei conflagrațiuni orientale, am servit în garda civică, — «baioneta inteligentă» — în compania din mahalaua armenească. Timpuri eroice! am de la voi frumoase amintiri! Căpitanul meu, d. Guță Cotoiu, odinioară sergent în pompieri, era un tip de haidamac, care fusese apoi, pe rând, birjar, cârciumar, binagiu, samsar de slugi, spion de poliție, bătăuș, ș-acum, în sfârșit, urmând unei vocațiuni irezistibile pentru viața politică, se declarase pe față pentru guvern. Era un agent propagandist rabiat — groaza cârciumarilor și altor case publice, spaima birjarilor, lăutarilor, flașnetarilor, alunarilor, salipgiilor și a tuturor câți îi picau înainte în momentele-i de arțag contra ciocoilor. Dar, aminteri, om plăcut, deștept și vesel. Când a venit pentru prima oară să mă cheme-n serviciu, era tămâiat. Îl cunoșteam de mult — cine nu-l cunoștea în mahala pe d. Cotoiu? — zic:

— Frate Guță, te rog, pe mine să mă scutești; sunt slab de constituție.

— Ei, aș! zice. Oftică rusească!... Nu se poate, d-le Iancule... adică... se poate, dacă pui om în loc.

— Atunci, pui om în loc.

— Atunci, scoate rubla.

I-am dat-o, și d. Guță a plecat legănându-se și strigând :

— Trăiască ai noștri, d-le Iancule!