ceea ce nu poate face un copil nevinovat o poate face crudul călău, cu mâna lui așa de lungă, încât ar inspira invidie celui mai strașnic casier.
Astăzi sunt pe calea adevărată; explicațiunile mi-au arătat-o.
Hotărât, salonul din anul acesta dovedește că pictura română a intrat într-o fază nouă, o fază pe care aș putea-o numi faza decenței.
Oricine a iubit pictura fără să o înțeleagă - iubirea n-are nevoie de înțeles — știe abuzul pe care această artă, când se numește mai ales profană, l-a făcut de nuditate. Nuditatea a fost odinioară o boală în artă. Se punea cel mai mare preț pe un corp gol. Tot fastul decorativ, cum arhitectură, drapare, fundal rustic șcl., rămânea pe a doua și a treia treaptă: acela era mare, care zugrăvea un corp omenesc gol, gol de tot! Ce lipsă de decență!
Apoi pictura sacră chiar dânsa aluneca adesea pe calea abuzului. Așa găseai pe Iov, pe Sf. Sebastian și pe Mântuitorul, goi, goi de tot! E drept însă că la dânșii carnea era stoarsă de toată zeama păcateior. Dar totuși, pictura sacră, deși renunța bucuros mai totdeauna la nudități, abuza de mâni și de picioare goale. Fiecare sfânt sau sfântă, până și îngerii, cari n-au sex, își arătau fără jenă amândouă mânile și amândouă picioarele.
Ei! iată progresul nostru!
Noi, chiar nudități dacă zugrăvim, suntem decenți: mâini și picioare goale nu se văd - știm să le disimulăm, să le acoperim cu discreție. La pictura noastră poți vedea tot, însă numai până la glezne. Mâini sau picioare goale? Nu ne permite decența. Ba ceva mai mult: nici mâini în mănuși; d-abia, din când în când, câte un picior — încălțat.
Afară de asta, e așa de ciudată o mână! și e așa de curios un picior! Cele cinci degete sunt așa de complexe, și au niște mișcări, încât ar îngreuna priceperea liniilor largi ale corpului și ar întuneca expresia figurii.
Vedeți cât de decentă este femeia care stă goală, culcată pe sofa, jucându-se cu un măr luminos, care seamănă cu o franzelă și care-i întunecă cu desăvârșire mâna dreaptă, pe când cea stângă stă ascunsă sub căpătâi! Dar nu
