Am cunoscut o damă din societate care avea multă pasiune pentru arte. Făcea versuri corecte și adesea foarte convenabile — poezioare juvenile de cadru mic, uneori destul de curățele. În același timp era pianistă, și nu tocmai mediocră— descifra sigur și fraza cu gust și pricepere; cultiva totodată cu asiduitate desenul și pictura — desina fin și mai ales zugrăvea cu succes flori și păsărele: liliacul alb și vânăt și rânduricile erau subiectele de predilecțiune. La urmă, lua lecțiuni de sculptură și, după spusele profesorului, avea multă dispoziție — în câteva luni modela busturi după natură.
Poezie, muzică, pictură și sculptură — patru arte, cu un egal succes, ca Michel Angelo.
Nu sunt un lingușitor; n-aș fi niciodată-n stare să acord aplauze unei producțiuni de artă dacă ea nu mi le poate smulge.
Aplauzele nemeritate în conștiința noastră mi s-au părut totdeuna cea mai detestabilă și mai revoltătoare minciună.
Mărturisesc însă că la fiece nouă producție pe care mi-o arăta dama aceea, cerându-mi părerea „sinceră", se petrecea în mine o ciudată mișcare. Producțiile ei erau prea rele ca să pot avea despre ele o părere bună, și prea bune ca să am o părere rea. Aveau multe calități manifeste, pe cari nu le-aș fi putut tăgădui; dar le lipsea o calitate pe care nu o puteam defini, calitatea indispensabilă — nu erau lucrări de artă.
Atunci, foarte perplex, căutam un mijloc să scap de damă, și de conștiința mea, și iată ce găseam:
„Doamna mea, pentru un amator, lucrarea d-tale este minunată, și cunosc destui artiști de la noi cari ar câștiga mult în stima mea dacă ar semna o asemenea operă."
În multe rânduri scăpasem astfel. Dormeam acum liniștit pe formula mea, pe care o credeam suficientă, când, într-o zi, dama îmi prezintă ultima ei operă: un cuib de rândurici sub o strașină, în momentul când părinții, acățați de marginea cuibului, dau de mâncare puilor lacomi cu ciocurile căscate.
