iar a mai cercetat registrele, și iar a trimis zadarnic pe aprod în Dobroteasa. Apoi a încheiat un proces-verbal, dispunând că, dacă și a doua zi casierul nu se va prezenta la post, să se cheme lăcătușul. Pe când povestește camaradul, iată că vine un băiat cu gazete; fiecare dintre cei trei prieteni ia câte una și-și aruncă ochii pe ultimele informațiuni. Unul dă un țipăt și încremenește cu gazeta-n mână.
– Anghelache!
Atât poate zice și întinde gazeta, în care fiecare citește:
„Azi-dimineață s-a găsit la Șosea spânzurat un om bine îmbrăcat în vârstă ca de 40–45 de ani. Din ordinul procurorului, cadavrul, asupra căruia nu s-a găsit nimic alta decât un plic cu adresa Anghelache M., mărunțiș în monete nouă de nichel ca de șaptezeci de bani și un ceasornic de argint cu monograma A.M., a fost transportat la Morgă.“
– Bravo! nene Anghelache!…
– Da! mai bine moartea decât dezonoarea!
– Sărmanul nenea Anghelache!
Și toți trei camarazii se despart cu inima zdrobită.
A doua zi, la dejun…
– S-a deschis casa…
– Îi lipsește mult?
– Nimic nu lipsește!
– !?
– S-a găsit în plus un pol de aur românesc din 70, învălit într-o foiță de țigară.
– !!
– Trebuie să mergem la Morgă să-l vedem! eu nu m-astâmpăr până nu-l văd!
Și pornesc iară toți trei. La Morgă se pregătesc servanții a-l preda pe Anghelache să-l ducă acasă, fiindcă i s-a stabilit complet identitatea și l-a reclamat familia. Camarazii s-au apropiat de masa pe care stă camaradul lor.
– De ce?… de ce, nene Anghelache? a întrebat plângând ca un prost cel mai tânăr.
Dar, nenea Anghelache, cuminte, n-a vrut să răspunză.
