— Cum e?
— Peste câteva zile scoate visteria tot d-ăștia de câte douăzeci de parale. Care va să zică...
— Care va să zică... zice d. Iancu.
— Care va să zică... zice coana Zamfira.
— Care va să zică — zice d. Tomița — din câți ne dă câte un ban pe zi, dacă doi-trei s-or întâmpla să n-aibă alte mărunțele decât d-ăi de câte douăzeci, atunci asta face un condei de câțiva frăncuți pe lună... Ați înțeles?...
N-apucă să răspunză camarazii dacă au înțeles sau nu teoria financiară a lui d. Tomița, și s-aude dincolo în cârciumă înjurând cineva, foarte supărat cine știe de ce; apoi, îndată, ușa odăiții se deschide de perete, și intră părintele Matache, urmat de paracliserul lui, urmat de băiat, care aduce pe tavă o jumătate de pelin tulburel cu două pahare curate. Cei trei camarazi salută pe părintele, care-i blagoslovește, așezându-se cu paracliserul la masa dimpotrivă. Coana Zamfira, care de vreo câteva momente s-a încălzit bine, zice:
— Părinte Matache, săru' mâna, sfinția-ta ai văzut pe ăștia noii?
Și merge șontâc-șontâc la masa părintelui să-i arate bănuții de nichel.
— I-am văzut!... răspunde părintele cu humor.
— Da... părinte Matache, săru' mâna, o să scoață și de douăzeci de parale?... Dom' Tomița zice... Barabanciu...
— O să scoață!... O să vedeți voi ce-o să scoață!
— Ce!
— Pe dracu o să-l scoață, vai de capul vostru!
— Ce-o să scoață, părinte? întreabă d. Iancu.
— Ce?... lasă că o să vedeți voi, pârliților, ce!
— Ce-o să scoață, părinte Matache, săru' mâna?
— O să scoață de câte două parale...
— Ce?!
— Și de câte-o para!
— Când?!
— Acu, zilele astea...
— De câte două parale?
— Și de câte-o para!
— De câte-o para!!
— Trăsni-i-ar Maica Domnului!!!
