— Ridică! domnule! strigă domnul cu ochii mari.
Impiegatul ridică binișor ferestruica; domnul își retrage capul.
— Ce poftiți?
— Am o afacere de registrat...
Și domnul iar vrea să vâre capul. Dar impiegatul prinde de veste, lasă repede geamul, care atinge vârful nasului domnului.
— Poftiți pe ușă înăuntru, daca aveți vreo afacere! strigă impiegatul, făcând acelui domn semn cu mâna, pe unde poate intra în biurou.
Domnul ascultă, pleacă de la ferestruică și-ndată apare în ușă. Este un om nici prea tânăr, nici prea bătrân; pare foarte ostenit, și un ochi deprins ar pricepe îndată că domnul acesta n-a dormit noaptea. E asudat și prăfuit; mișcările i sunt nesigure ca și articularea vorbelor. Apărând în pervazul ușii, ține într-o mână pălăria de paie, cam ghemuită; cu cealaltă mână se ține de nas.
— Era să-mi tai nasul!... Știi ce teribil m-ai lovit?
— Pardon!... dar nu stric eu... Dacă vârâți așa capul...
— Nu face nimic... N-aveți un scaun?
— Poftiți.
Domnul șade alături de biurou...
— Teribil sunt de ostenit...
Zicând acestea, domnul se uită lung la un pahar ce stă pe masă aproape gol, și din care a băut impiegatul.
— Mă rog, dacă nu vă supărați, aveți apă?
— Da.
— E rece?
— Potrivită.
— Nu-i puneți gheață?
— Ba da.
—Așa? îi puneți gheață?
— Firește!
— E flir... e firl...? ...ăsta...
— Da, avem filtru.
— Monșer! te superi dacă te-oi ruga pentru un pahar de apă?... Teribil mi-e de sete!
Impiegatul sună; un aprod se prezentă.