că am fost siliți să tragem încă o mie de exemplare (încă trei, am spus noi a doua zi).
„Al dracului Caracudi! gândeam eu. De unde le află? Trebuie numaidecât să știu de unde le află.”
Toate stăruințele mele pe lângă el au rămas infructuoase; peste putință să aflu sorgintea de unde căpăta atâtea știri. Încăpățânarea lui m-a scos din răbdări. M-am hotărât să-i dejoc rezistența, smulgându-i secretul într-un mod fie chiar nedemn.
A doua zi, o zi încântătoare de toamnă, reporterul mi-a spus de dimineață:
– Mi se pare că pentru ediția de seară o să am o informație în legătură cu cea de ieri, cu scena dintre Rege și vizir. Adineaori când veneam încoace, am văzut pe vizirul intrând iar la palat… Să vedem… Mă duc… Mă-ntorc într-un ceas cu informația…
„De astă dată trebuie să te prinz!” am zis în gândul meu, și imediat mă luai pe urmele lui mai discret decât un bătrân detectiv.
Caracudi, fără a bănui câtuși de puțin, ieși pe bulevard în Calea Victoriei. Un moment, se opri la fereastra unei prăvălii de galanterie; apoi, urmă înainte cu pas potolit. Ajungând în colțul stradei Nouă, se opri la Capșa, așezându-se afară la o mesuță. Eu stăm în colțul otelului de Boulevard. Vreo douăzeci de minute m-a ținut așa, el pe scaun și eu în picioare… S-a sculat și a apucat spre palat. După el… Dar, din nenorocire… în dreptul lui Oteteleșeanu, la deschizătura largă a pieței Teatrului, l-am pierdut din ochi în mulțime… Caut în sus, caut în jos: nicăieri… S-a suit desigur în vreun otel, unde are întâlnire cu omul lui – vreun deputat, senator… ori știu eu? Când mă desperasem și porneam să mă-ntorc la redacție, cu gândul a reîncepe jocul la prima ocazie, iată-l pe omul meu că iese din prăvălia de specialitate a Regiei cu un pachețel în mână… Și-a luat tutun!… Apucă tot în sus spre palat… După el… Dar, trecând pe dinaintea tutungeriei, mi-arunc ochii să văd dacă nu e cineva acolo cu care să fi comunicat… În prăvălie, nimeni afară de vânzătoarea și impiegatul. Trecând pe la palat, Caracudi taie drumul,
