Pagină:Ion Luca Caragiale - Opere. Volumul 2 - Nuvele și schițe.djvu/387

Această pagină nu a fost verificată

cu el; a descălecat, s-a lăsat d-alungul pe brânci subt un copac; și luîndu-și obrazul în amândouă mâinile s-a pornit pe plâns... și a plâns... a plâns, până n-a mai putut nici să plângă.

Sta de mult acolo în așa stare vrednică de milă, când, ridicându-și puțin capul, văzu trecând un călăreț, care venea încetinel dinspre Florența. Anselmo l-a salutat și l-a întrebat obidit ce se mai aude nou prin cetate.

— Lucru mare, a răspuns călărețul oprindu-și calul: Lotario, știi, ăi fi auzit de el și de Anselmo, cei doi prietini nedespărțiți... Lotario i-a furat nevasta lui Anselmo și a fugit cu ea aznoapte. Azi până-n ziuă au prins-o oamenii stăpânirii pe o slujnică tocmai când fugea și ea de-acasă; ea a mărturisit că era dragoste veche la mijloc. În tot târgul numai de asta se vorbește.

— Și, a-ntrebat nenorocitul, știe cineva pe ce drum au apucat fugarii?

— Aș! a pornit multă lume a stăpânirii în goana lor; dar nu le-a putut da de urmă, că ei au fost plecat de cu noaptea.

Zicând acestea, călărețul a dat călcâie și și-a urmat drumul.

Anselmo în culmea desnădejdii nu s-a mai îndoit de adâncimea ticăloșiei lui; s-a târît cum a putut până la casa rudei lui; și acolo, stins de puteri, cu ochii rătăciți, d-abia mai ținându-se pe picioare, s-a rugat să-i dea un pat să se odihnească și să-l lase singur. A doua zi până foarte târziu nu s-a arătat: ruda a început să intre la bănueli, și a intrat în odaie; acolo a găsit pe bietul Anselmo jumătate culcat pe pat și jumătate rezemat cu capul pe masă, ținând încă o pană și cu o hârtie scrisă dinainte-i. L-a chemat de mai multe ori, crezându-l c-a adormit așa; l-a mișcat; nimic; l-a apucat de mână, și a văzut că mâna îi era țeapănă și rece ca ghiața... Murise... murise de mâhnire scriind aceste cuvinte:

„Curiozitatea cea mai nebunească o plătesc cu cinstea și cu viața. Dacă află. Camilia de moartea mea, să știe, să fie sigură că mor iertând-o. Eu singur sunt de vină; mi s-a cuvenit să pierz dintr-odată și nevasta și prietenul, căci numai eu i-am împins la ce trebuia neapărat să se...”