ei, nu al stăpâni-sii. Fără multă greutate a înțeles Lotario ce mare greșeală făcuse descoperindu-și bărbatului taina...
— Liniștește-te, i-a zis Leonela, o să scăpăm ușor din încurcătura asta; numai atâta trebuie să faci dumneata, să m-aștepți gata până viu eu să te iau.
În vremea asta, nenorocitul Anselmo îi spusese nevestei că iar e silit să plece de-acasă pe mai multe zile, și, făcându-se că pornește, s-a-ntors pe furiș din drum și s-a ascuns într-o cămăruță, alăturea cu odaia Camiliei. Femeia, știindu-l acolo, se plimba de colo până colo prin odaia ei, se făcea că e smăcinată până-n fundul sufletului, se oprea pe loc, ofta, vorbea singură; pe urmă iar, de colo până colo. Anselmo d-abia își ținea răsuflarea urmărindu-i cele mai mici mișcări... Deodată femeia chiamă cu glasul tremurând pe Leonela și-i zice:
— Du-te de-mi adu pumnalul bărbatului meu.
— Pumnalul?... Doamne sfinte! ce vrei să faci cu pumnalul stăpână?
— Nu răspunde!... Fă ce-ți poruncesc!
Leonela a adus pumnalul. Camilia l-a tras din teacă; i-a încercat vârful și l-a ascuns în sân. Apoi privind la Leonela cu ochii plini de mânie, i-a ziss
— Acuma mergi la neomenosul, la lipsitul de suflet, la mișelul de Lotario, care vrea să mă necinstească, și adu-mi-l aici, acu, numaidecât.
— Stăpână, a răspuns Leonela făcându-se că tremură de spaimă, pentru Dumnezeu gândește, ce vrei să faci! Vrei să ucizi pe Lotario? dar o să ai atâta putere? și cum o să ascunzi omorul? și ce are să zică bărbatul dumitale? cum o să-i poți spune adevărata pricină a acestei grozave fapte? și chiar cinstea dumitale, atât de scumpă, n-are să fie întunecată când s-ar svoni în lume de această întâmplare? Gândește-te, rogu-te, la ce primejdii te duci!...
— Ce-mi pasă de orice primejdii! a strigat Camilia; numai de o primejdie, numai de o nenorocire mă cutremur: să nu calc credința ce am jurat-o celui mai iubit și mai nobil soț. Un om cu sufletul de câine jucându-se cu încrederea soțului meu, vrea să ne facă de ocară casa: nu!
