Din timp în timp, se aude sunând ceasornicul de abanos din sala de catifea. La glasul ceasului, totul se oprește, totul tace. Visurile au încremenit pe loc... Dar sonăria se stinge după câteva clipe și deodată o veselie ușuratecă și nestăpânită începe a mișui pretutindeni. Muzica se umflă din nou, visurile încremenite reînviază sbuciumându-se de colo până colo, sub minunatele valuri de lumină colorată ce trec prin geamuri de la flacăra tripodurilor... Dar în salonul tocmai din fund spre apus nici o mască nu mai cutează a-și pierde pașii; noaptea e-n putere; o lumină și mai pătrunzătoare se varsă prin geamurile stacojii, făcând negreala draperiilor funebre și mai înfiorătoare; nesocotitului care pune piciorul pe întunecatul tapet, ceasornicul de abanos îi trimite niște sunete și mai adânci, și mai energice, și mai solemne decât acele ce ajung la dănțuitorii cari se învârtesc nepăsători în sălile depărtate.
În acelea, furnica lumea, acolo era toiul febril al petrecerii. Sărbătoarea era în culme, când se auzi sunetul ceasornicului de abanos — miezul nopții! Muzica amuțește, vârtejul valsului încremenește scurt: tăcere și imobilitate. Acuma sunt douăsprezece bătăi de sunat. De aceea poate mai îndelungată gândire s-a putut strecura în meditațiile celor ce gândeau printre mulțimea veselă. Și poate tot pentru aceea, până când să moară cea din urmă bătaie, câțiva au avut vremea să zărească prin mulțime o mască, până atunci neluată în seamă de nimeni. Știrea acestei arătări nouă s-a răspândit de jur împrejur, producând în toată adunarea o șopteală, o murmurare semnificativă de mirare și dezaprobare, mai apoi de spaimă, de groază și de desgust.
Trebuia fără-ndoeală să fie o arătare extraordinară ca să poată face așa sensație într-o adunare de fantasme nebune precum am descris-o. În adevăr, aproape n-avea margini desfrâul de carnaval al acelei nopți; dar noua mască trecuse peste extravaganța unui Erod, depășise limitele destul de largi ale decorului impus de prințul Prospero. Sunt coarde care nu se lasă atinse fără emoțiune chiar în inimele cele mai oțelite. Chiar la cele mai stricate ființe, deși ele iau și viața și moartea drept o jucărie, sunt lucruri cu cari nu te poți juca. Toată adunarea fu adânc mișcată
