Pe vremea conflictului româno-bulgar…
La cunoscuta ospătărie Enache, în compartimentul popular, unde unele feluri de bucate se servesc și cu jumătatea de porție, se află, cătră ora două după amiazi – oră la care toată lumea de rând a plecat de la dejun – o companie de patru tineri, urmând o dispută destul de animată.
Cine sunt acești tineri ?
Asta puțin importă. Să zicem că-i cheamă A., B., C. și D.
Ce sunt acești tineri ?
Asta importă mai mult, și asta o s-o înțelegem, dacă vom urma cu atenție călduroasa lor dispută.
Să ascultăm…
A. (cătră D.) – Poftim ! două fără douăzeci și cinci ! Unde e ?…
D. (foarte îngrijat) – Știu eu ?… În orice caz, nu stric eu !
A. (cătră D.) – Da cine ? eu ?…
B. (cătră D.) – Dumneata strici, firește ! Dacă nu erai dumneata, nu-i pierdeam urma ! nu ne scăpa așa !
C. (cătră D.) – Dacă dumneata nu te simțeai capabil să-l aduci negreșit, de ce te-ai băgat ?
D. – Domnilor, eu vă spun că vine, mi-a zis că vine, dar că nu ne mai spune nimic. I-am promis pe parola de onoare că nu-l mai întreb nimic, și mi-a promis negreșit să dejuneze aci cu noi: trebuie să vie ! peste putință să nu vie !… Câte ceasuri sunt ?
C. – Două fără douăzeci !… (dezolat) Nu mai vine !
A. și B. (dezolați) – Nu mai vine !
