vază băiatul, și astfel chiar în acea zi, n-a fost chip să se-mpotrivească Roșu-mpărat, împărăteasa a pornit urmată de călăreți și de curteni spre unde știa că-l trimisese pe Ler. Zi și noapte, fără popas a tot umblat până când a ajuns cătră seară aproape de cetatea de scaun a lui Albu-mpărat, și iată că la o înfurcătură de drumuri, de pe un drum lăturalnic vede apropiindu-se cătră drumul ei, o ceată veselă de călăreți tineri, care pe semne se-ntorceau împodobiți cu flori de liliac de la plimbare în pasul cailor; cântau cu toții încetinel, iar pe deasupra tutulor se auzea în liniștea câmpiilor un glas de fată mare. Când s-au apropiat una de alta cetele la-nfurcătura drumurilor, unul dintre tineri care mergea în frunte alături cu fata cântăreață, zice:
— E mama, și dă pinteni calului, fata după el, iar când ajung în dreptul călăreților dinaintea trăsurii împărătești, ridică mâna dreaptă și strigă: „Opriți”. Oamenii opresc. Toți stau. Cântecul încetează, flăcăul sare jos repede de pe cal, ajută pe tovarășa lui să coboare și ea, și amândoi dau fuga la trăsura împărătesei:
— Mamă, zice Mezin.
Dar mamei nu-i vine să-și crează ochilor.
— Tu, Mezin! ce cauți tu aicea? Unde-i Ler?
— Unde l-ai trimes Măria Ta.
— Unde l-am trimes eu? strigă nedomirită împărăteasa.
— La Negru-mpărat, răspunde Mezin-Voevod.
— Eu? pe Ler? la Negru-mpărat?
— Da, mamă.
— Nu te-am trimes pe tine la Negru-mpărat?
— Nu, mamă, pe mine m-ai trimis aici la Albu-mpărat, așa scrie în scrisoarea Măriei Tale.
— Arată scrisoarea.
— I-am dat-o lui Albu-mpărat.
Împărăteasa n-a mai zis nimic, a luat-o pe Liliana în trăsura ei și amândouă cetele amestecându-se au pornit împreună pe tăcute spre cetate.
La palat n-au dat tocmai peste veselie, căci Mugur-Voevod era greu bolnav, încă mai dinainte chiar de sosirea lui Mezin și nu-i putea da cu nimic de leac. Cum a sosit Floarea a cerut așa de o doară lui Albu-mpărat cartea cu care-l
