aici a-nceput ea să se domolească și încet-încet să meargă în pas... Apoi, oprindu-se locului, zice:
– Ascultă!
Și deodată, în tăcerea aceea plină de lumina lunii, s-a auzit din umbra unui tufiș glas de privighetoare.
– Îți place, dragă Prichindel?
– Strașnic! a răspuns el.
– Îți pare rău că ți-ai pierdut somnul pentru plimbare?
– Ei aș!
– Vrei să mai mergem?
– Hai-nainte!
Și iar a pornit fata de-mpărat...
S-au plimbat mult și multe lunci au văzut cu câte flori! și atâtea cântări de păsări, care mai de care, au auzit!... Dar când, departe de tot dintr-o pădurice ieșeau în largul câmpului înspre răsărit, deodată strigă cu groază Prichindel:
– Se crapă de ziuă!
Ea se oprește scurt, se uită-n zare, vede-n adevăr mijind zorile, și... p-aci ți-e drumul! Și țin-te, goană!... Zbura cum zboară calul-dracului, peste moșoroaie, gropi, mărăcini, bușteni, bălți - că bietul Prichindel vedea jucând pe cer trei luni în loc de una. Cum a sosit într-un suflet înapoi la fântână, l-a aruncat pe diavol cât colo mototol; iar ea s-a scuturat și-ntr-o clipă s-a ghemuit pe cergă jos - tot baba de cu seara... El s-a ridicat zdruncinat de căzătură, și zice:
– Mai rămâi sănătoasă, babo!
– Umblă sănătos, Prichindel maică!
A plecat băiatul șontâc-șontâc înapoi la deal cătră asfințit unde scapăta luna... Dar baba strigă după el:
– Mă! n-auzi tu?... când mai vii p-aici?
– Altădată... Cine știe când? a răspuns el fără să se mai uite-napoi.
– Mă, băiete, ascultă... să nu uiți să-i spui lui frate-tău că-l aștept negreșit... Ai auzit?
Da, până să isprăvească ea, băiatul a pierit, parc-a intrat în pământ.
Oftează baba și se culcă; dar n-apucă să-nchiză ochii
