Iar cînd trage clopotul de ieșire, d. profesor se coboară de pe catedră și zice elevilor, cari fac zgomot, ridicându-se nerabdători din bănci:
— A se tăcea! A se asculta!... Mâne vine d. revizor: a se ști bine Mircea cel Bătrân și Revoluția de la 48, Unirea Principatelor-Unite și Ștefan cel Mare!...
Băieții pornesc ca niște mici dorobanți ce sunt, bătând din talpă ostășește, foarte mândri — onoare lor! — pe când d. profesor strigă după ei, până ce ies pe poartă:
— A se ieși în ordine! A nu se face măgării pe stradă! A nu se-n-jura! A se păstra igienal A nu se mânca mult rahat!
D. profesor, pedagog învățat, este nu numai infinitiv, este categoric imperativ.
Atâta destul despre imperativ! să ne întoarcem la substantiv, de unde am pornit.
Vom citi, la vreme, în Dicționarul Academiei Române, când va apărea:
Țal — substantiv comun, de genul masculin pentru amândouă sexurile — impiegat comercial sau impiegată comercială; persoană-însărcinată într-un local public de consumațiune cu încasarea plăților de la consumatori. Declinare regulată.
Nominativ — Țalul primește plata;
Genitiv — chiulurile Țalului;
Dativ — i-a tras două palme Țalului;
Acuzativ — a chemat Țalul; sau: l-a-njurat pe Țal;
Vocativ — Țal!
În general, Țal are numai singular; la ocaziuni de-mbulzeală însă (ca, de ex., sărbători naționale, vreo înmormântare de lux, ori vreo manifestațiune politică), în localurile mari, așezate la vad bun, trebuiesc și trei Țali. Atunci, la pluralul provizoriu, se declină:
Nominativ — Țalii sunt murdari;
Genitiv — obrăzniciile Țalilor;
Dativ — li se trag chiuluri destule și Țalilor;
iar, a doua zi, când nu mai e năvală și „nu mai face trebuință”, patronul suprimă pluralul; dă afară (acuzativ) doi Țali, și rămîne numai cu singularul abitual — cu un Țal — destul!
