În toată vremea asta, eu mă fac că dormitez trăgând cu ochiul pe sub cozorocul șepcii.
— Mamițo! întreabă încetișor doamna cea tânără, ridicând capul de pe rezemătoare; ce face Mișu? doarme?
— Ei! aș! răspunde și mai încet domnul cel din fața mea.
— Atunci, de ce nu vii la loc? șoptește doamna.
— Mai stai un minut, soro, zice cocoana, că nu mori! Uite e și omul ăsta străin.
— Fir-ar al dracului! Dracul l-a mai adus și p-asta!
— Taci, soro! dacă aude și-nțelege românește! Și zicând acestea, cocoana vine de s-așează brusc lângă mine și mă-mpinge. Eu sar ca din somn, și cocoana:
— Pardon! v-am făcut deranj... Dv. știți românește...
— Nem tudom! zic eu...
— Dv. ungur?
— Ighen...
— Și nu-nțelegeți deloc... deloc?...
— Nem tudom!
— Bată-te Dumnezeu de boanghen! zice tânăra.
Pe urmă, cu humor:
— Mișule! Mișule! ci, haide odată!
În același moment domnul care doarme începe să sforăie. Domnul cel tânăr se scoală din fața mea și trece iar la locul unde l-am găsit întâi, lângă doamna cea tânără. Cocoana se scoală de lângă mine și-mi trece în față în locul tânărului.
— Culcă-te și dumneata, mamițo; e târziu! zice tânăra.
În adevăr, e cam târziu; toată lumea s-a retras din coridorul vagonului în compartimente, și, din norocire, toată lumea a avut locuri; la noi n-a mai venit nimeni.
Cocoana se culcă pe jumătatea de banchetă din față-mi; eu mă culc pe jumătatea mea de banchetă în sens invers cu domnul care sforăie cu putere.
Am închis ochii, sincer; tot nu-i destulă lumină; cu ochii-nchiși, o să aud mai bine...
— Ah! suspină doamna, ah! Mișule, încă o zi! încă douăzeci și patru de ceasuri! mâine seară, suntem singuri!...
