— Trebuie să vie, nene Mandache, și eu, nu știu de ce, parcă m-aș prinde că vine cu veste bună; parcă m-aș prinde că a reușit.
— Să te-auză Dumnezeu!... Să știi că dacă reușim, fac cinste...
— Ascultă-mă pe mine, reușiți!
Nenea Mandache stă pe gânduri, bâțâind din piciorul drept și scârțâind din vârful ghetei, ca orice om în prada nerăbdării, câteva momente, după care se ridică drept în picioare:
— Ea este... Uite-o! vine!
Și-ncepe să facă semne cu pălăria, strigând:
— Mițo! Mițo!
În adevăr, o coconiță coboară din tramvaiul care a sosit în Piața Teatrului venind dinspre Sf. Gheorghe. E încântătoare! – tinerețe, grație, vioiciune, și un șic... un șic! A văzut semnele bărbatului și se apropie de masa noastră. După aerul ei radios, se vede că eminenta diplomată a repurtat un deplin triumf.
— L-ai tradus? întreabă nenea Mandache.
— Ei bravos! răspunde ea.
— Cu cinci mii?
— Cu.
— Nu ți-am spus eu, nene Mandache?
— Cu cine am onoarea? întreabă coconița pe consoartele său, arătându-mă pe mine.
Nenea Mandache mă recomandă.
— D-ta ești ăla care scoți «Moftul Român»?
— Da! coniță... Vă place?
— Mă nebunesc... Bine, frate, tot spune Mandache că sunteți prieteni... Nouă de ce nu ni-l trimeți?
— Zi-i și tu să ni-l trimeață, că pe mine m-a refuzat, zice nenea Mandache.
— Să ne refuze? se poate? zice diplomata noastră, dându-se cu scaunul foarte aproape de mine și aruncându-mi niște priviri de acelea la cari nu se poate răspunde decât prin supunere.
— Atunci... să vi-l trimit; vă rog, doamnă, dați-mi adresa, zic eu biruit.
— Ai văzut? zice nenea Mandache triumfător. Ți-am spus eu, că are diplomația ei... Ai văzut cum te-a tradus?