Popa făcu o mișcare.
– Da, da, de nevasta lui frate-meu răposatul… Să murim și ea și mai multe nu… Satul tot știa și frate-meu nimic… Bietul răposatul !... bun om, da prost! Parcă-l împingea dracul să m-ajute el. Țiu minte odată zor-nevoie să mă duc și eu la târg cu ea, că el avea treabă la deal… Bucuria noastră! Mă și suisem în căruță cu Smaranda, când iacătă maică-ta… Venise so luăm și pe ea cu noi. Ce să faci? Am luat-o... O zi întreagă n-a fost chip s-o rătăcim pân târg..."
Taica mă dăscălea pe-o parte, maică-ta pe alta... Și unul ș-altul o păzea pe Smaranda... Unde să te apropii? — Ce mi-a dat păcatu-n gând? Să fug cu ea-n lume... Cine să le fi spus... cum or fi aflat-o și p-asta... nu știu... știu numai atâta că m-a vândut alde taica - să scape de mine și pe mine de păcat.
– Cum?
– Iaca lesne... M-am pomenit într-o dimineață cu larmă mare-n sat, chiote, țipete de muieri și copii... Ce e? Ce e? Alergau aleșii cu ceaușii să prinză flăcăi la miliție... N-apucasem să-mi pui minteanul, și numa iacă Smaranda într-un suflet: "Fugi Constandine! după tine umblă... fugi că te ia!" Odată mi-a scăpărat pân cap: "Tii! asta hoțul de taica mi-a făcut-o!" că-mi spusese cu vreo câteva zile mai-nainte: "Mă, Constandine, tu ai fi bun de dorobanț... ce nu vrei tu să te bagi la miliție?" "Acu, zic, tot mă ia ei încai..." Am apucat-o pe Smaranda ș-am smucit-o înăuntru-n odaie... Ți-ai găsit!... Nici n-am atins bine clanța, și iacă și taica cu toporul ridicat: "Ticăloșilor, vă trăznește Dumnezeu! vă crăp capul ca la niște câini!...".
Ăia intraseră în curte... Îi dau brânci bătrânului - Dumnezeu să-l odihnească! - cât colo, ies pe prispă și pui mâna la brâu pe prăsele: "Mă! zic: ăl dintăi de-o pune mâna pe mine... îi vărs mațele!" ș-o iau la fugă spre pârleaz... Ei după mine. Un ceauș de dorobanți venea înainte mâncând pământul și-nvârtea peste cap ștreangul... parcă-l văz ș-acu nalt și spătos cât o namilă. "Dă-te!... nu te da!... ținea-aci!" Când să pui piciorul
