– Eu știam de la-nceput ca o să fie-ncurcătură, zise Cuțiteiu cu zâmbetul lui obișnuit... Nici că se putea altfel... Întâi numai bănuiam - acum mi-aș pune capul... Stăi să vezi... Duminica vreo două săptămâni, nu știu ce roboteam prin grădină... Numa ce să-i vezi: venea amândoi dinspre gârlă, trecea pe lângă gard și vorbea șoptit... N-am putut auzi mai nimic... Atâta doară mi s-a părut că zicea ea: „Nu te crez!” da el zice: „O să vezi!” Am sărit repede din grădină și până s-ajungă ei pe linie, cum umbla domol și se tot oprea pe loc, le-am ieșit înainte pe poartă... Se legăna alături parcă mergea pe o apă... Era să treacă pe lângă mine făr’ să mă vază.
“Bună dimineața, fină”, zic; zice: “Sărut mâna, nașule”. “Da-ncotro?” “Mergeam și noi la biserică… Ne-am întâlnit mai colea cu neica Mitu…” I-am tras cu ochiul, și zic: “Cale bună, fină”. El a tăcut și s-a făcut roșu ca ardeiul; da ea, diavoloaica, a-nceput să râză; zice: “Sărut mâna, nășicule!” și-a plecat amândoi înainte.
M-am uitat lung după ei până a intrat în curtea bisericii… așa mândri !... Ei! Ce să mai vorbim degeaba, taică? Dacă așa a făcut Dumnezeu lumea noastră… Am zis și eu: așa da, așa-mi place și mie !...
…Ș-apoi, adică ce-ar fi – adăogă Cuțiteiu după o scurtă tăcere – ce-ar fi să-l lase pe pârlitul de Matache și să ia pe Mitu?
– Cât oi trăi eu asta nu se poate, zise popa.
– Ce se potrivește!... De ce?
– Că nu voi eu !... Și popa înghiți în sec și, simțindu-și gâtul uscat, bău două pahare unul după altul… ș-apoi încă unul.
– Ei ! asta-i… Or să te întrebe și pe tine!... Și dacă-i vorba, tot mai bine să-i fie nevastă decât țiitoare… Uite popa cum se miră! parcă-ntâia oară a văzut d-alde astea… Ce, mă, tu n-ai fost tânăr niciodată? Nu ți s-a-ntâmplat… Iacă mie, cum mă vezi, mi s-a-ntâmplat… și încă la mine… a fost ca nelumea… Acuma poci să-ți spui ca la un duhovnic, c-a trecut de mult… Eu mă-ndrăgisem de cumnată-mea…
