vorbe mângâioase... El ținti asupră-i ochii mari și proști și cu și fără încredere aruncându-i din afundul nărilor umede duhoarea dulce de lapte... Stete nemișcat... Fata înaintă lin mâna... Priian întinse botul fraged, dar, până s-apuce bucățica, Ileana îi trase una cu sete în stuful creț din frunte; tăișul se-nfipse adânc în osul încă necopt. Capul drăguț al lui Priian se-necă în sânge... Sărmanul se tăvăli și începu să zvâcnească grozav din picioare.
Mama o văzu venind întunecată și stropită de sânge pe obraz, pe mâini și piept.
– Ce e?
– Am tăiat pe Priian în fundul grădinii.... Ai să-ți arăt!
Când ajunseră, Priian se isprăvise de tot.
– Haină, haină! strigă mama... De ce?
– Iac-așa!
A bătut-o rău; ea a răbdat - nici o vorbă, nici o lacrimă. Mama însă s-a văicărat mult de mâhnire și de grije...
Dar când s-a supărat pe tat-său și i-a trântit candela din cui și a umblat fugară trei zile pân pădure, de nu mai știau und’ s-o caute?... Dar mai târziu - fată mare! - când, dintr-o vorbă de nimica, a înșfăcat în brațe pe Stanca Radii, și nici una nici alta, s-o arunce de sus de pe tăpșan, unde se făcea hora, de râpă?... Au trebuit doi flăcăi să lupte s-o scape pe Stanca... Păcat de așa frumusețe și mândrețe de femeie să fie așa de cruntă și dârje!
Pe biata preoteasă Sultana a chemat-o Maica Domnului de vreme... a plâns-o mult bărbatul pe blânda femeie, pe care o iubise atâta pentru sufletul ei cel bun, pentru mila ei de sărmanul cules de pe drumuri.
Văduvul nemângâiat și-a măritat fata curând după moartea nevestii: nu mai era de trai - trebuia odată căpătuită.
E un om de treabă ginerele; dar e slab de înger... urât și moale de genunchi... vorbește peltic... pricepe greu... Bun om, cumsecade... dar nu e ce-ar fi să fie - mai ales pentru astfel de femeie, alt bărbat trebuia.
