Preotul ațipise despre ziuă îmbrăcat... Femeia sta tot deșteaptă lângă bolnav, care dormea de o zi și mai bine. Ea puse mâna pe obrazul copilului - rece; aplecă urechia la gura lui deschisă – nimic!
– Scoal', părinte! țipă ea îngrozită... Nu mai suflă!
Omul sări în picioare, luă băiatul în brațe și fugi în curte strigând:
– Săriți, oameni buni! săriți!
Se arătă peste culmea dealului soarele... O mulțime de bărbați și mai ales de femei se strânse. Preotul pusese copilul țeapăn pe prispă și-l bocea în genunchi... O femeie ținea lumânarea.
Dar nu-i mort încă... Un descântec cu apă neîncepută... Copilul pare că mișcă... îl ridică de mijloc încetinel... El deschide lin ochii, răsuflă și zice cu glasul stins:
– Mi-e foame!
Bun doftor aerul Dobrenilor! Acea ființă curățită pe dinafară trebuia și pe dinăuntru primenită: asta era treaba lui și a luat-o foarte binevoitor asupră-și. A fost dureroasă și crudă operație; dar era neapărată și din norocire a izbutit.
Băiatul scăpat cu desăvârșire, sânge proaspăt începu să-i rumenească obrajii, așa de veștezi mai înainte, și să umple ochii lui posomorâți și-ntunecoși până aci, de lumină și veselie. Fusese o luptă extremă, înfricoșată; viața pășea acuma-nainte strălucitoare și mândră de așa biruință.
Pe când preoteasa Sultana atârna în biserica din Dobreni o icoană frumoasă dăruită Maicii Domnului pentru că-i dăruise ce a fost rugat-o ea, în orășelul de reședință era oarecare mișcare la cafeneaua din centru: se aflase de urma lui Mitu Boerul.
Dispariția lui nu putuse trece neluată în seamă: era o pagubă reală pentru atâția amatori de giumbușuri. Nu se știa ce să fie: fugise?... murise? În sfârșit se aflase adevărul. O notiță publicată în gazeta locală arăta că, în vremea bâlciului, un popă de țară, care umblase noaptea