Congresul Cooperativ român. Această faptă a lui nu e deloc fără însemnătate pentru cine cercetează istoric artistul și opera lui. Cine s’ar încumeta să știe cu hotărîre ce ar mai fi retipărit Caragiale din schițele și foiletoanele lui, daca i-ar fi fost viața mai lungă? Deci, în afară chiar de considerații strict istorice, alegerile câte le-a făcut el pentru retipărire, nu pot rămâne model absolut pentru editor.
Cu rezervele arătate, noi tindem să dăm aici scrisul lui Caragiale întreg. Pentru a preveni pe cât se poate iritarea diletanților prea susceptibili, am dispus materialul astfel, încât aceea ce se poate numi opera clasică și comun cunoscută să apară despărțită de elementul acela căruia, cu oricâtă rigoare judecat, i se va acorda oricând un interes istoric.
Asupra principiilor oricărei editări, oamenii de meserie demult s’au înțeles pretutindeni, în general măcar. Aici la noi, d-l Iorga, încă de acum douăzeci de ani și mai bine (în Floarea Darurilor, II, 1907), iar mai de curând d-l Ibrăileanu, în cercetările lui adevărat exemplare asupra textului lui Eminescu, au spus tot ce trebue. In această privință, așa dar, noi care edităm, nu mai avem cum ne scuza capriciile; și păcatul pentru care avem mai mult dreptul să așteptăm iertare este, cum cred, acel al exagerării în strictețea metodei.
Materialul l-am împărțit în trei grupe: opera narativă – notițele de critică literară împreună cu parodiile, articolele sau broșurile politice și așa numitele «Reminiscențe» — teatrul și versurile. In sânul acestor grupe cu subîmpărțirile lor, bucățile sunt așezate cronologic. Am lăsat, totuși, la un loc schițele despre pedagogul Rostogan și traducerile. Am strămutat bucata Boborul, din seria «Momentelor», la «Reminiscențe», așa cum o așezase Caragiale în Calendarul Dacia, și unde îi este și locul potrivit. Fiecare secție a acestei ediții are o introducere referitoare la cuprinsul său; în fruntea celei ce se va publica la urmă se va da și o schiță biografică și bibliografică.
