Publicăm în ediția de față tot ce a publicat Caragiale însuși, în volum, în reviste sau ziare, precum și manuscrisele sale, cu rezerva acelor texte — scrisori sau altele — care ar putea atinge supărător oameni astăzi în viață; și fără a reproduce în întregime cuprinsul foiței umoristice Claponul, scrisă aproape toată de dânsul. Din această ultimă publicație de tinerețe, cu un material în cea mai mare parte puțin diferențiat și monoton, am reprodus numai ce mi s’a părut caracteristic pentru începuturile talentului său, sau ce poate servi pentru lămurirea textului operei sale în general.
Esteților fanatici trebue amintit că însuși Caragiale a retipărit, treizeci de ani mai târziu, deci în culmeea maturității, o bucată din această publicație de începător — referatul umoristic despre o ședință a primului parlament turcesc; și că, din Moftul Român, a reprodus de două ori darea de seamă despre Congresul Cooperativ român, două bucăți a căror republicare de către un altul decât autorul lor, fără îndoială ar fi stârnit în esteții fanatici indignare aprinsă și protestări amare ori furioase. — Turburarea disproporționată cu ocazia retipăririi fabulelor și altor versuri ale acestui scriitor, a isbucnit dintr'o neînțelegere. Texte literare nu se publică în scopul unic de a face educația estetică a generațiilor, ci și din interes istoric, de exemplu, din trebuința adică de a cunoaște un talent și o producție literară așa cum au fost. I-a plăcut, iată, lui Caragiale să retipărească, odată și încă odată, acel țesut de calambururi teribil de obișnuite, întitulat
