Maican îl ține de scurt; Serghe îi dă zor înainte, se-nfierbântă, iar Maican suflă din fundul inimii. La o frază pe care o apucă bine, Serghe se repede-n goana mare, strigă, sforăie și nu mai aude pe sufleor. Acesta, cum era foarte nervos și pripit» pierde și el șirul, și se-neacă amândoi de tot. Păianjenul desperat își frânge mâinile, bate din picior și mârâie pântre dinți:
— M-ai omorât, frate Caimac... mersi!
Dar acum, Maican, tot pierduse șirul, se uita din cușca lui la Serghe și-l aștepta să se mai potolească pentru ca să-i poată arunca un început de frază. Cum se uita el așa, bagă de seamă că i-a plesnit tricoul lui Serghe, și cu cât se zbuciumă intrigantul mai tare cu atâta se rânjește și plesnitura... în vremea asta Serghe aiurit o ținea-ntr-una.
„Dar ce e de făcut? Dumnezeul meu! ce e de făcut?”
Deodată se oprește să facă joc de scenă mut și să-și mai tragă răsuflarea. Maican profită de ocazie și-i șoptește repede:
— S-a rupt tricoul, nene Serghe, ieși!
Cum aude Serghe șoapta — o aștepta de mult — o prinde-n zbor și strigă cu putere:
„Dar ce-i de făcut Dumnezeul meu? S-a rupt tricoul, nene Serghe, ieși!”'
Maican a căzut de pe scaunul lui din cușcă sub scenă și din căzătură a dat în friguri.
LUPTĂ DREAPTĂ
Maican sufleorul era slab și nervos peste măsură. Pasiunea lui, care lua proporțiile vițiului, era tutunul și cafelele turcești potrivite din zahar — de unde i se și trăgea numele de Caimac, nume pe care un filolog neprevenit l-ar putea lesne bănui că provine dintr-o simplă metateză: Maican... Caimac. Odată pune prinsoare cu Dragulici să bea cinsprezece cafele una după alta: a câștigat. Dragulici le-a plătit; dar ca să nu rămâie în pagubă s-a prins și el că bea tot atâtea romuri. După ce le-a băut, zice:
— Mai plătești un pour la dame Caimac?
