de exemplu, vrea numai, cu ură teribilă pe micul-burgez, să ne vâre în cap, ca un punct adică de propagandă, că acei oameni sunt atât de grozav idioți, încât nu știu să pună la cale o petrecere cât de simplă.
Scria Caragiale lui Gherea (octombrie 1906): Dragă Costică, scriu o piesă într-adins să-ți placă ție: artă cu tendință de hatârul tău, și artă pentru artă de hatârul ei.
N-a avut parte, și noi n-am avut noroc, să-și isprăvească piesa Caragiale; rămâne să ne mângâiem cu informația aceasta, dându-i semnificarea generală care i se cuvine. Caragiale dă la o parte totdeauna hatârul tendinței, pentru a face loc hatârului celuilalt.
După opt ani de odihnă, se pornește Caragiale la lucru: în Universul, în Viața românească, în Opinia din Iași, în Românul din Arad, în Lupta din Budapesta apar notițe critice, parodii, momente și povești, originale și traduceri. Parte din acestea le-a strâns Caragiale în Schițe nouă (1910), cea din urmă colecție îngrijită de dânsul; altele au fost retipărite de fiul său Luca.
O Poveste lungă a rămas neisprăvită. Pe o foaie, Caragiale notează că povestea aceasta nu se poate isprăvi, că din ea, chiar așa, neisprăvită, se învață acest adevăr: mai mult sunt coroanele pentru capete decât capetele pentru coroane. Evident, Caragiale scria astfel, fiind în dispoziții tendențioase; cu alte cuvinte, artistului îi era lene. Pe alte foi, însă, face planuri diverse și amănunțite pentru urmarea și sfârșitul povestei: Arta pentru artă nu-l lăsa în pace. În fragment, așa cum este, se găsește, către sfârșit, o lungă digresiune de critică literară, unde ajunge la insistența lui favorită, că povestirea e meșteșug; și compară meșteșugarul prost cu omul șașiu care-ți arată drumul: nu știi, să mergi încotro te îndreaptă cu mâna, sau încotro se uită? Omul șașiu e o traducere populară, dar curios exactă, a formulei artă cu tendință. Întreruperile și anexele teoretice în povestirile lui Caragiale vorbesc de tehnică literară, niciodată de altceva.
