— Cu Alexandru... cu Marghiloman... EI nu e de părere să se-ntindă prea mult coarda economiilor; el crede că trebuesc studiate mijloacele de a crea izvoare de producție. Du reste, asta este și părerea șefului și a lui Nicu, în fine a tutulor.
O trăsură trece pe dinaintea berăriei unde ne aflăm Ia masă. În trăsură este un domn cu barbete... Parcă l-aș cunoaște... L-am văzut tot în trăsură, mi se pare, la o paradă, când s-au deschis Camerele... Amicul meu salută foarte familiar pe domnul din trăsură, care, uitându-se în altă parte, nu bagă de seamă și nu răspunde la salut.
— Aha! zice amicul meu. A venit și el... Azi, mâne, se isprăvește cu formarea cabinetului.
— Care el?
— Nu l-ai văzut când l-am salutat?... Costică.
— A! ăsta e Costică Arion? zic eu; îl credeam mai tânăr.
Amicul meu râde cum se râde de un ignorant.
— Nu Costică Arion... Costică Ollănescu.
— A!... Ei cum s-aude că o sa se combine, dacă nu intră și d-l Take Ionescu?
— Apoi, dragă, dacă până Ia urmă nu l-om putea convinge pe Tăkiță, lucrul este hotărît așa: Șeful, prezidenția și finanțele; Maiorescu, justiția; Alexandru, externele; Costică, instrucția.
— Care Costică?
— Arion... Costică, internele.
— Ălălalt...
— Ollănescu... Nicu, domenele, și Ionaș, lucrările publice.
— La război, cine?
— Jac. Jac și Ionaș rămân... Câte ceasuri sunt?..
— Cinci și zece.
— Sapristi! zice amicul meu, sărind din loc. E târziu, te las. Am promis lui Nicu să merg cu el la Sinaia. Acceleratul pleacă la 5 și 40. Mai am numai o jumătate de ceas, și trebue să trec și pe la Barbu, să-i spui să nu uite de ce-a vorbit cu Nababul. Am două halbe și un corn... plătește tu... Mă grăbesc... La revedere!...
