să-i uniformizeze. Iar abundența ticului verbal, care e și ea un element de schematizare, nu decurgea cumva din vreo apucătură absurdă a caricaturistului cu orice preț, ci e, în realitate, o apucătură a păturilor populare urbane de aici și, poate, din toate țările dinspre miazăzi. Adesea ticul verbal e, probabil, un simplu efect al vioiciunii și abundenței în expresivitate, un fel de gest lexical; mai în adânc, însă, se va fi ascunzând sub el și o inocentă vanitate de a-și sublinia debitul cu înțelepciuni, atunci mai ales când cuvintele corespunzătoare se bucură tocmai de prestigiul modei. De aici trebuie înțeleasă, cred, valoarea deosebită a formulelor și ticurilor verbale în crearea însăși a figurilor caragialiene. Încercărilor din Claponul le urmează foarte de aproape Amintirile din teatre: aici nu mai sunt scheme, ci stofă concretă, relief, culoare. Ochiul omului născut pentru teatru vede neapărat pitoresc: observația inteligentă, care schematizează și definește în spiritul exactității raporturile dintre datele empirice și viziunea pitorească a figurilor, în amănuntul lor irațional ce se impune sensibilității artistice numai prin existența sa viu afirmată, s-a combinat cu misterioasa perfecție a proporțiilor în arta lui Caragiale.
Trei prieteni stau de vorbă, târziu noaptea, într-o berărie.
Fără să poată spune de ce, toți trei, deodată, se gândesc la Costică Panaite, un amic al lor din tinerețe, dispărut acum în provincie.
Câtă vreme nu vorbesc, gândurile lor umblă departe pe cărările pe care ei le-au bătut odinioară întovărășiți de Costică; și cu cât mai mult umblă acele gânduri, cu atât le reînviază în față, din ce în ce mai palpabilă, figura vechiului prieten, cu toate atributele ei caracteristice. Când figura amicului Costică s-a întrupat întreagă în imaginația lor, toți trei îi zâmbesc cu dragoste, și unul după altul: Ei! aș! Parol? Ce! ești copil! ? Caragiale pare că dă pe față aici modul în care se formau figurile în fantezia lui însăși. Ticul verbal, în cazul acesta foarte dezvoltat e din trei formule dă lumina, pare-se, decisivă chipului. În fond, cele trei exclamări nu sunt
