Foarte de dimineață, într-o mahala depărtată, bat la ușa amicului meu Pricupescu, profesor de cursul secundar — predă istoria în clasele inferioare la un liceu. Deși foarte buni prieteni, n-am fost niciodată la el acasă; așa, nu mă mir că i se pare ciudat a mă vedea la dânsul.
— Ei! ce cauți tu prin mahalaua noastră așa de dimineață?
— Am trecut pe aici — zic eu — și am intrat să-ți dau bună ziua... Știu că pe la ceasul ăsta pleci de-acasă... și... zic: haide să văz... o fi plecat Pricupescu? dacă o fi plecat, bine; dacă nu, merg cu el până-n târg... Azi o să fie o căldură... mai teribilă ca ieri... S-a pus pe călduri... O să ne topim în vara asta...
Pricupescu este un om bănuitor; zice:
— Fac prinsoare pe ce vrei, că și tu ai venit să mă rogi pentru vreun măgar, pentru vreun leneș, pentru vreun ticălos...
— Aș! zic eu...
— Măi! adaugă el... mai am doi ani până să ies la pensie... douăzeci o să mi se pară!... Uf! să mă văz odată scăpat de canonul ăsta, care a ajuns de la o vreme nesuferit... Uite! până viu eu, citește!
Și zicând acestea, scoate din buzunar un vraf de scrisori, mi le trântește dinainte pe masă și iese. Pricupescu este indiscret. De vreme ce mi-a dat voie, m-apuc să-i citesc scrisorile.
- Iubite domnule Pricupescu,
Știți că de când am fericirea a vă cunoaște, și e cam mult de atunci, nu v-am supărat cu vreo rugăciune de favoare, fiindcă
