doamnă! Nu vedeți că nu mai avem loc?
– Eu văz că este! răspunde cocoana Lucsița.
– Da; da' dumneavoastră sunteți corpolentă!
– Bine că esti dumneata subțirel!... Pe mine asa m-a făcut Dumnezeu, voluptoasă!... Cui i plațe!... cui nu...
– Taxa, mă rog! strigă conductorul.
Coana Lucsița scoate din portofel biletul pe care-l avea din Piața Teatrului. Conductorul observă biletul.
– Ăsta nu-i de la mine.
– Da' de la ține? întreabă cocoana.
– De la alt vagon.
– Da' țe? nu e tot vagonul vostru? Am plătit până la bareră... m-am dat zos...
– Dacă v-ați dat o dată jos - întrerupe conductorul - trebuie să plătiți a doua oară.
– A doua oară? Bravos! frumoasă sarlatanie!
Dar în sfârșit plătește și ia biletul nou. Vagonul sosește la barieră. Cocoana Lucsița coboară. Din amândouă colțurile vine profumul de mititei: e o senzație neplăcută pentru cine e sătul; dar cui i-e foame, profumul acesta-i pare mai bun decât odagaciul. Cocoana Lucsița se pornește cu nările umflate spre unul dintre colțuri, ca o panteră atrasă de mirosul țapului sălbatic.
– Băiete! doi mititei!
Reconfortată, o ia pe jos și intră în pavilionul central, unde o așteaptă cu nerăbdare compania.
– Mitică! zice cocoana moașa, după ce rupe o bucată de turtă dulce de la madam Georgescu; fați ținste?... Mă! băiete, o halbă!... da să nu-mi pui guler de gheneral!
Târgul e în toiul lui... Lume, lume, e ceva de speriat, pe onoarea mea!
După ce plătește d. Mitică, zice madam Petrescu:
– Haideți întâi pe la oale, că am promis să cumpăr un fluieraș, pentru băiețelul lu' madam Ionescu, stăpâna casei.
– Haide.
Și au plecat spre oale.
Când să treacă drumul, coana moașa zice:
– Stați!
