Pagină:Ion Luca Caragiale - Opere. Volumul 1 - Nuvele și schițe.djvu/29

Această pagină nu a fost verificată

de unde a scos-o la iveală, cel întâi, Luca Ion Caragiale.

Nenea Stavrache, cârciumarul, om cu stare frumoasă, are noroc să mai moștenească și pe frate-său, popă cu avere mare și vajnic căpitan de hoți, a cărui bandă tocmai fusese prinsă. Mai mult crede că-l are nenea Stavrache norocul acesta, decât îl are adevărat; fiindcă popa, ascuns printre voluntarii din 77, și acum dat ca mort, i se tot arată prin vis, câteodată și în trezie, și-l necăjește rău până-l smintește de tot. Când, în sfârșit, fostul popă vine într-o noapte, în carne și oase, și-l roagă cu lacrimi să-l împrumute numaidecât cu câteva mii de lei, că se greșise omul cu casa reghimentului, pe nenea Stavrache îl apucă nebunia mare, cu furii, iar celalt rămâne cu ochii la dânsul, în pierzare. Este adică istoria bucuriilor, grijilor și spaimelor treptate ale unui cârciumar, până la înnebunire deplină, pentru o pricină de avere mare. Gustul lui Caragiale pentru situații extreme și coincidențe ciudate apare și aici slujit de aceeași virtuozitate ca în cele două nuvele mari dintâi. Afară plouă mărunțel, ploaie rece de toamnă, și boabele de apă prelingându-se de pe streșini și picând în clipe ritmate pe fundul unui butoi dogit, lăsat gol într-adins la umezeală, făceau un fel de cântare cu nenumărate și ciudate înțelesuri. Legănate de mișcarea sunetelor, gândurile omului începură să sfârâie iute în cercuri strâmte, apoi încet-încet se rotiră din ce în ce mai domol, în cercuri din ce în ce mai largi, și tot mai domol, și tot mai larg. Când cercul unui gând ajunse-n fine așa de larg încât conștiinței îi era peste putință din centru să-l mai urmărească din ce se tot depărta, omului i se pare c-aude afară un cântec de trâmbițe... Transcriu acest exemplu lung, pentru că în el se vede atât de frumos cum pregătește scriitorul pe hangiul lui pentru vedeniile grozave care-l așteaptă, dar și de hatârul celor care au spus, ori mai spun chiar, că scrisul lui Caragiale nu cunoaște decât stilul telegrafic. În desfășurarea viselor urâte artistul introduce diversiunea următoare: Era o zloată nepomenită: ploaie, zăpadă, măzărică și vânt vrăjmaș, de nu mai știa vita