Pagină:Ion Luca Caragiale - Opere. Volumul 1 - Nuvele și schițe.djvu/285

Această pagină nu a fost verificată

Acum cîțiva ani, unul dintre cei mai de seamă studenți ai Universității noastre era și tînărul Coriolan Drăgănescu. Avea inteligență vie, caracter de bronz, temperament de erou; pe lîngă acestea, natura-l înzestrase cu un talent de orator de o putere irezistibilă. Se-nțelege că, posedînd astfel de calități, Coriolan trebuia să ajungă în fruntea camarazilor lui. El conducea toate mișcările studențimii. De cîte ori generoasa tinerime universitară, nemaiputînd sta indiferentă față cu împrejurările politice, se hotăra să-și spună și ea cuvîntul ei, Coriolan îi strîngea rîndurile, o organiza, o îmbărbăta, o înflăcăra și o ducea — la statua lui Mihai Viteazul. Pînă aci, Coriolan era mare, era incomparabil; dar aci, la statua eroului de la Călugăreni, era prodigios. Cuvîntarea lui era așa de zguduitoare încît, auzindu-l, te mirai de nepăsarea eroului de bronz: cum oare nu descăleca, precum odinioară comandorul lui Don Juan, spre a face și el o demonstrație?

De cîte ori auzeam pe Coriolan înflăcărînd tinerimea generoasă — și l-am auzit de multe ori — mă gîndeam că tînărul acesta și-a întîrziat intrarea în lumea terestră cel puțin cu două-trei sute de ani. A! el trebuia să se nască pe vremea cînd tirania sugruma popoarele, cînd nu erau încă proclamate drepturile omului, cînd lumea gemea cu grumajii striviți sub călcîiul despotismului. Aș fi vrut să văz pe tirani față-n față cu Coriolan Drăgănescu! Desigur, proclamarea drepturilor omului n-ar fi întîrziat atîta. Dar astăzi? Astăzi, cînd ne bucurăm de atîtea libertăți, cînd nu se mai pomenește măcar de tiranie, cînd opera progresului nu mai are nici o piedică… Și, cu toate astea,