Umblase repede pe jos și se-nfierbântase; acu, stând pe loc, până să-i cântărească sacii cu cărbuni, s-a simțit răzbit de frig și apucat de fiori.
A plecat după căruță. Căruța mergând încet, băiatul a început să dârdâie de frig.
Atunci s-a oprit la o cârciumă, să bea o țuică fiartă cu candel — a băut două, și văzând că-i face bine, a mai băut încă una.
Simțindu-se destul de încălzit, s-a suit peste saci în căruță, că era și ostenit.
Astfel, încet-încet, a ajuns în dosul Teatrului și a voit să treacă peste piață în strada Regală, de acolo pe la Colțea și pe urmă pe la Sf. Gheorghe în Calea Moșilor — pe drumul cel mai drept.
Dar, vrând să treacă pe Piața Teatrului, nu știe cum, se pomenește într-o grozavă învălmășeală: în față-l năvălea poporul, în spate-l pridideau jandarmii călări.
A simțit un fel de amețeală; au început să-i vâjâie urechile și să i se turbure vederea...
S-a ridicat drept în picioare peste saci; căruța sta locului — calul se desprinsese din ulube și nu se mai vedea.
Fără să ia seama cum calcă, Niță sparge un sac — se revarsă cărbunii.
Atunci, de necaz, începe să scrâșnească dinții și să-njure cu pumnii încleștați. Turburarea era în toiul ei — țipete, huiduituri, blesteme...
În toată învălmășeala, un jandarm călare se repede spre Niță cu sabia ridicată să-i despintece capul.
Niță s-apleacă în căruță, ia de la picioare un grunj mare de cărbune și plesnește drept în ochi pe jandarm, care, cu obrazul scăldat în sânge, se prăbușește de pe cal.
Omul meu începe să râză cu hohot. S-apleacă iar și iar trage cu un grunj, și înc-o dată ș-altă dată, trage orbește în grămadă...
Pe urmă?
Pe urmă... își mai aduce aminte că a simțit o zguduitură în cap... ș-a adormit. Pe urmă, s-a trezit la secție... și altă zguduitură în cap... și iar a adormit.
